veninul se împrăștie în pieptul meu
- Autor: Cristina Boncea
veninul se împrăștie în pieptul meu
ca o bilă încărcată de ură
ca ultima picătură
pe care o mai pot suporta
când viața face un număr de stand up
și îmi arată oglinda a ceea ce aș putea avea
mereu, dar mereu
când altcineva
a venit înaintea mea.
să privești prin fereastră
ca fetița cu chibriturile
ca fetița care nu mai crește
fiindcă se ține cu furie de visele ei
ce risipă.
veninul e adrenalină,
mă trezește din moarte
“parcă aș mai trăi” îmi spun
când trupul inert se zbate
“ce mi-ar fi plăcut…
să nu mă îmbrace în rochie de mireasă
în coșciug”
simt visceral cum mă adâncesc
în otrava pe care o caut la nebunie
mă găsește mereu atunci când
încep să cred că am o șansă
la fericire.
să privești prin fereastră
ca un copil abandonat
ca o femeie fără soartă
când lumea își spune mai des “da” decât “nu”
și tu nu ești măcar întrebată.
“ce mi-ar fi plăcut…
să ajung și eu prima, măcar o dată
înainte ca toată dragostea lumii
să fie deja încredințată.”