Campioni la OIimpiada Prieteniei

Ana și Maria sunt cele mai bune prietene. Se cunosc încă din clasa întâi, de când Maria s-a mutat lângă Ana în bancă. După școală, își petrec aproape fiecare zi împreună… atunci când, bineînțeles, nu se transformă într-o mică „bătălie” a intereselor. Pentru că Ana e genul de fată care își face temele cu o viteză care l-ar face invidios pe Flash, citește cărți ca și cum ar fi apocalipsa și mai ia și lecții de balet. Maria, pe de altă parte, ar putea juca fotbal chiar și într-o tornadă, intră cu ușurință în vorbă cu toți copiii din cartier și rareori poate sta liniștită suficient pentru a termina un capitol de carte – chiar și unul cu multe imagini. Mai mereu, pe Ana și Maria le găsești în parcul de lângă Lidl. Se joacă pe echipamentele de sport, se joacă „1,2,3… la perete, stai!” cu copiii pe care îi găsesc acolo sau pe care îi adună de pe stradă ori joacă fotbal. Când plouă, se refugiază fie în casa Ioanei, unde împletesc brățări și desenează, fie în casa Anei, unde se luptă pe Playstation. Unghiile le fac în oricare dintre case – Ioana are mereu la ea o mică fabrică de manichiură. Unele zile, totul decurge ca într-o poveste de succes, iar alte zile sunt ca un episod dintr-un serial cu multe episoade de „nervi, ceartă și crize”. „Haide, să împletim brățări. De trei zile jucăm numai fotbal. Mă dor picioarele!” spune Ana, încercând să aducă un pic de ordine în haosul sportiv. „Nu vreau, tu. Abia ce au tuns iarba, îmi place să joc fotbal când iarba este frumoasă și scurtă. M-am plictisit de împletit brățări,” răspunde Maria cu entuziasmul unui sportiv la începutul sezonului. „Facem mereu ce vrei tu, Maria, lasă-mă și pe mine să aleg.” Ana începe să se enerveze. Pare că ar putea începe un război, unul al brățărilor. „Bine, du-te să-ți împletești singură proastele alea de brățări, eu joc fotbal!” strigă Maria, în timp ce își ia mingea de fotbal cu un dramatism demn de un premiu Oscar. Ana pleacă bombănind, măcinată de ciudă și furie. Ajunsă acasă, își dă seama că încă are caietul Mariei. „Eh, nu-l dau înapoi astăzi,” se gândește Ana. „Să vadă și Maria ce înseamnă să nu te înțelegi cu mine!” A doua zi la școală, doamna învățătoare le cere caietele. Maria nu-l are și o întreabă pe doamna Croitor dacă poate să-l aducă a doua zi în schimb. Doamna le permite o întârziere pe lună, dar Maria deja a folosit-o pe a ei săptămâna trecută. Maria se simte nedreptățită, dar nu spune nimic și se întoarce la banca ei, cu capul plecat ca un războinic înfrânt. Ana, în schimb, se simte ca un personaj de melodramă, frământată de vinovăție și de supărare. Când se sună de pauza mare, Ana nu mai rezistă și rămâne în clasă pentru a vorbi cu doamna învățătoare. „Doamna Croitor, caietul Mariei este la mine. Ar fi trebuit să spun mai devreme, dar eu și Maria ne-am certat ieri și încă sunt foarte supărată pe ea. Nu-mi place când suntem așa, dar nici nu știu ce să fac. Ați putea să ne ajutați să ne rezolvăm problema?” întreabă Ana, cu o sinceritate care aproape că ar putea topi un iceberg.  „Mulțumesc că ai fost sinceră, Ana. Sunt sigură că Maria va aprecia că i-ai dat caietul atunci când ai fi putut să nu o faci și să-i faci rău. Și mă bucur că ai cerut ajutor pentru a rezolva problema. Este foarte greu să rezolvi o problemă singur atunci când ești supărat, așa că aceasta este o soluție bună,” spune doamna Croitor, cu un zâmbet care sugerează că știe exact ce înseamnă „micile drame” ale vârstei. După ore, doamna Croitor le cheamă pe Ana și Maria să mai rămână puțin pentru a discuta. Fiecare recunoaște că se frustrează foarte mult una cu cealaltă pentru că nu vor întotdeauna să facă aceleași lucruri, dar își dau seama că niciodată nu și-au rezolvat cu adevărat problema asta. Când se întâmplă, una dintre ele doar refuză să mai vorbească cu cealaltă și pleacă acasă, lăsând în urmă un tăcut parc sau teren de fotbal. Doamna Croitor le ajută să înțeleagă că poate nu trebuie să se joace împreună în fiecare zi pentru a fi cele mai bune prietene. Suntem diferiți. Și o prietenie adevărată vine mai ales din acceptarea a ceea ce este diferit. Ana și Maria se îmbrățișează și iau hotărârea ca de acum înainte să se joace împreună doar de câteva ori pe săptămână și să aleagă activitățile pe rând, fără să mai devină „jucătorii” celor mai mari certuri. Ele sunt optimiste că această nouă abordare va rezolva multe dintre certurile pe care le-au avut în ultima vreme – și, cine știe, poate vor deveni cele mai mari „campioane” ale prieteniei!