Corabia copilăriei

Gata de îmbarcare! Corabia copilăriei e gata de plecare.

Copiii, cu lacrimi în ochi, își iau rămas bun de la părinți. Printre ei, se află și Kira, o fetiță sensibilă, care adoră să meargă în locuri noi, iar bunătatea o definește. Dorința de a cunoaște lumea de dincolo de granițe a determinat-o să clătorească mult, peste mări și țări, alături de bunicul ei, care este pilot.

Corabia plină de note muzicale, care provin de la glasurile copiilor, se îndepărtează de țărm.

Tobogane pline cu apă, trambuline săltărețe, bărcuțele plutitoare, copii zglobii și gălăgioși, alcătuiesc imaginea de pe Corabia Copilăriei. Kira, adoră să-și facă prieteni noi și să se joace cu ei.

Marea de un albastru intens, soarele pare să apună, iar apusul o fascinează pe Kira.

În timp ce privea apusul, cerul s-a întunecat, marea s-a tulburat, iar corabia părea că se scufundă. Un vârtej puternic a acaparat-o, fiind răpusă de ghearele întunericului spre interior. A ajuns, într-un loc unde glasul blând al învățătoarei a încântat-o.

Se afla într-o sală de clasă, cu mulți copii. Acolo, a aflat povestea tristă a unui băiețel –părinții lui, au fost navigatori și într-o zi, au plecat în larg și nu s-au mai întors.

Băiețelul a rămas doar cu bunica lui. Povestea băiețelului a întristat-o, pentru că și ea avea o poveste  asemănătoare cu a lui. Apropindu-se de el, pentru că l-a văzut foarte trist și dorea să-l ajute. Încercând să-i vorbească, a observat că nu este auzită, nu știa ce se întâmplă…era invizibilă…

Invizibilă…nu putea să-l ajute pe băiețel…În timp e era preocupată, îngrijorată, tristă, a fost luată de un vânt puternic și dusă într-un loc necunoscut.

Privind în jur, și-a dat seama că, de fapt se afla pe muntele care se vedea de pe fereastra sălii de clasă. Își dorea foarte mult ca bunicul ei să fie cu ea în acele momente, dar cuvintele ei au prins viață și întorcându-se, l-a observat pe bunicul ei, apropiindu-se.

– Bunicule, am nevoie de ajutor!

I-a povestit bunicului cele întâmplate, spunându-i că a fost impresionată de povestea unui băiețel, dar nu a reușit să-l ajute pentru că a devenit invizibilă.

Își dorește să redevină vizibilă și să se întoarcă în acea sală de clasă unde aflase povestea băiețelului pentru a-l ajuta, rugându-l pe bunicul ei să o ajute.

– Numai tu îi poți oferi ajutorul, Kira, a răspuns bunicul, cu un glas blând, din care reverberau urmele unei emoții copleșitoare. Tu, singură, poți deveni vizibilă!

– Dar, bunicule…cum? Mă simt atât de neputincioasă! Acel copil este atât de singur și atât de trist! Dacă ai fi putut să privești în ochii lui! Am nevoie de ajutor, singură, nu am această abilitate…și, dacă nu voi reuși…bunicule, dacă nu voi reuși să repar povestea băiatului, atunci…știu că va fi vina mea și…

Nu a mai terminat această propoziție…ultimele cuvinte s-au pierdut în aer, înlocuite de un tremur incontrolabil și un șuvoi de lacrimi.

Bunicul a clipit trist, dar încurajator. A făcut un pas în spate, după care s-a pierdut, în pădurea deasă.

Kira nu a alergat, după bunicul ei. Înțelesese prea clar că nu avea să primească ajutor și că trebuia să se descurce…singură. Era invizibilă pentru toți, în afară de bunicul ei, prizonieră a unui munte străin, ghemuită, pe o rocă străină, privind până și un cer care îi era străin. Ce putea să facă?

Nu și-a putut înăbuși hohotele de plâns. De ce venise bunicul ei, dacă nu avea puterea de a o ajuta și dacă tot ce putea face era să o părăsească acolo, singură, dezolată?

– Cip…Ci…ri..p..ci…

Kira a ridicat privirea. Ochii îi era încețoșați, din cauza lacrimilor, dar, ștergându-și ultimele urme vizibile ale tristeții, a descoperit că se apropia de ea o pasăre frumoasă, cu pieptul alb și pene de un verde-smarald, cu ochii azurii, înconjurați de un oval de aceeași culoare. Sunetele pe care le scotea nu erau melodioase, precum ale altor păsări, ci fragmentate, de parcă pasărea ar fi  încercat să fredoneze o melodie pe care nu și-o amintea cum trebuie.

– Poftim? A rostit Kira, uimită. Modul de a cânta al acelei păsări era atât de asemănător cu modul în care rostea ea cuvintele, încât…nu-i venea să creadă! Niciodată nu s-a apropiat de ea o pasăre. Când toți copiii hrăneau porumbeii, din palme, ea stătea deoparte, pentru că, apropiindu-se, păsările se făceau nevăzute.

– Haide, păsărico! Dar, ce penaj interesant! Nu am mai văzut niciodată pe cineva la fel ca tine?Ai un nume?

– Cip…rip..ci…ri..

-Ciripitul tău îmi amintește de valurile mării…Când călătoresc, cu bunicul, valurile fac acest sunet…Ciripit Albastru…Ce spui? Marea e albastră, iar tu ai un ochi albastru.

– Rip..cip…cip!a aprobat pasărea, cu însuflețire.

Kira i-a mângâiat penele fine. Se afla pe piscul unui munte de pe care nu avea cum să coboare. Nu putea să stea la nesfârșit acolo și să continue să plângă. Trebuia să găsească o soluție. Noaptea se apropia și foșnetele din codru nu anunțau o veste liniștitoare.

– Ce putem face?

Ciripit Albastru s-a așezat pe brațul fetei, ciupind-o de obraz, după care, zburând, până la un petic pământiu, s-a așezat și și-a deschis aripile, desenând ceva, pe suprafața nisipoasă.
– Ce faci acolo? A întrebat Kira, intrigată.

S-a apropiat de Ciripit Albastru, care, între timp, finalizase o schiță destul de reușită, pentru ghearele unei păsări.

Schița înfățișa o hartă. Muntele se afla în prim-plan, iar școala, într-un plan secundar. O linie șerpuită înconjura școala, ducând spre codrul de la baza muntelui. În acel codru, se mai afla o clădire necunoscută, pe care Ciripit Albastru o evidenția, cu înverșunare, indicându-mi-o.

– Ce e acolo? Salvarea noastră?

– Cip-rip-cip-ci!

Aprobase.

Ceea ce însemna un singur lucru: trebuiau să ajungă la acea clădire, indiferent ce avea să fie. Și…să o facă repede, pentru că soarele era, deja, gata să apună. Nu aveau timp de planuri suplimentare. Ciripit desenase drumul. Trebuia doar să-l rețină. Se puteau orienta, după poziția stelelor, care (spera ea) aveau să fie vizibile, printre copaci, după cum o învățase bunicul ei, când îi oferea primele lecții de navigație. Nord-Sud-Vest-Sud-Est, acesta era parcursul pe care trebuiau să-l urmeze, pentru a ajunge la destinație. Nu avea timp pentru frânghii de siguranță, capcane atent împletite, pentru prădători sau orice altă unealtă salvatoare – timpul era atât de prețios, încât nu și-a permis decât să se afunde, în codru, fără să șovăie. Nevoia de supraviețuire i-a risipit toate dubiile – trebuia să ajungă la clădire. Trebuia. Și avea să reușească.

Deși, era împresurată de întuneric, îl avea pe Ciripit Albastru, care îi ghida pașii, ridicându-se, deasupra arborilor înalți, planând și indicându-i drumul corect.

Kira alerga. Sărea peste pietre, plante, rădăcini noduroase, ocolea trunchiuri căzute, plină de speranță, datorită păsării salvatoare. Când au trecut de jumătatea drumului, era, deja, întuneric beznă. Dintr-odată, foșnetele nocturne au fost străpunse de un țipăt asurzitor și un bufnet surd, pe o suprafață tare. Spaima a înfiorat-o pe Kira. Pasărea se înălțase, cu mult timp în urmă și încă nu se întorsese. De fiecare dată, o putea urmări, prin frunzișul des. Acum, însă, nu se vedea nici urmă de Ciripit Albastru.

Kira s-a lipit cu spatele de trunchiul aspru al unui copac. Din nou, acel țipăt sfâșietor. Ce se întâmpla? Părea că se apropie…

– Nu! A putut să deslușească, printre strigătele repetate. Pași ușori alergau repede, undeva, în apropiere. În pădure, mai era cineva. Și, într-un fel sau altul, se simțea alinată de faptul că era invizibilă pentru toți, în afară de cei care ar fi putut avea o legătură directă și apropiată cu ea, cum ar fi bunicul sau Ciripit Albastru.

A rămas nemișcată, încercând să prindă frânturi dintr-o conversație înăbușită…

– Nu mă voi întoarce, spunea o voce subțire, de copil, cu spaimă.

– Ba da, copile, vei veni și vei uita de toate aceste comportamente infantile!

A doua voce părea să fie a unui bărbat care își pierduse răbdarea, din cauza copilului revoltat.

Deodată, a tresărit, la ivirea celui dintâi, printre copaci.Kira a rămas înmărmurită. Era chiar copilul pe care îl căuta!

Avea ochii măriți, de uluire. S-a oprit în fața ei, întrebând:

– Tu ce cauți aici?

– Poftim?

– Ce cauți în pădure, la ora aceasta?

– Mă…vezi?

– Cum adică? Bineînțeles că te văd!Ce faci aici? Mă spionezi?

– Aș putea să te întreb același lucru…

– Nu poți răspunde unei întrebări cu o altă întrebare…

– Nu avem timp de răspunsuri…de-abia avem timp să punem întrebări!

Amândoi au rămas perplecși. Frica îi făcuse să dea uitării un caracter tăcut și supus, dezvăluindu-le firile independente.

Kira nu a apucat să mai rostească niciun cuvânt, că, dintre copaci, a zărit un petic de material negru, care părea a fi o parte din haina urmăritorului copilului. Dacă ar fi văzut-o, cu siguranță că nu ar fi scăpat liberă.

– Fugi! A strigat băiețelul, trăgându-mă, printre copaci.

– Stai, copile! Se auzea vocea aceea, din spatele lor. Kira avea impresia că îi simțea răsuflarea în ceafă, dar nu s-a oprit, înaintând, până când, dintr-odată,  s-au trezit ajunși pe malul unui râu învolburat. Nu exista niciun pod. Băiețelul a făcut câțiva pași înapoi, speriat.

– Nu știu să înot!

Kira știa.

Cu cea mai mare viteză de care era capabilă, a rupt ramura unui copac din apropiere și i-a întins-o băiețelului,. Fără să ezite, s-a agățat de ultima lui speranță, cu încredere orbească. A înșfăcat cu putere creanga, hotărâtă să nu-i dea drumul, orice s-ar întâmpla. S-a aruncat în valurile tulburi, a înotat, a înotat, ignorând greutatea băiețelului, care amenința să o tragă, în adâncurile apelor. A înotat, până când, deodată, un val i-a acoperit capul, iar creanga, sub apăsarea disperării sale, s-a desprins, din mâna ei dreaptă. Auzea un țârâit puternic, în urechi, care îi declanșase toate amintirile, în fața ochilor. Părinții ei, care i-au promis că se vor întoarce acasă, pentru a o duce, pentru prima dată, la o Grădină Zoologică, atunci când era foarte mică. Accidentul pe care l-au avut, din cauza prăbușirii avionului pilotat de bunicul, care era singurul supraviețuitor și care nu mai avusese vreodată tăria să se urce în avion, după acest eveniment, motiv pentru care a ales să navigheze. Orfelinatul, pentru că bunicul trăia mai mult pe mare și dorea să o protejeze. Strigătele. Mustrările zilnice. Și, acum, băiețelul. Care își pierduse părinții, pe mare și  nu mai reușise vreodată să înoate. De ce, toate acestea, pe umerii a doi copii? De ce?

– Gata de îmbarcare! Corabia copilăriei e gata de plecare.

Copiii, cu lacrimi în ochi, își iau rămas-bun de la părinți. Printre ei, se află Kira și Oscar, doi copii curajoși, care au reușit să evadeze, unul din ei, dintr-o pădure deasă și o sumedenie de priviri aruncate, spre trecut, iar celălalt, dintr-o clădire aflată la marginea pădurii, numită Orfelinat și dintr-o teamă persistentă de necunoscut.

Corabia plină de note muzicale, care provin de la glasurile copiilor, se îndepărtează de țărm.

O pasăre specială, numită Ciripit Albastru, planează deasupra corabiei, cântând, nu fragmentat, ci, mai armonios ca oricând. Alături de el, zboară un avion, din care privește, spre valuri, cu lacrimi în ochi, bunicul.

– E o nouă zi, spune Oscar, zâmbind.

– Așa e, răspunde Kira, de data aceasta, cu glasul melodios, limpede.Hai, dragă inimă, la drum și fii voioasă!