Adelaide Pretniss

– Prietenia, spune doamna Marissa, lovind in tablă cu un băț extensibil, este importantă. Încrederea pe care ne-o acordăm reciproc în societate ne ține uniți și ne face să funcționăm.

Ochii profesoarei se îngustează și e deranjată.

– Este clar, Adelaide?

Adelaide tresare și aproape că scapă telefonul din mână. Stă în ultima bancă, ca de obicei, și este în mijlocul unei conversații mult mai interesante decât lecția scoasă parcă din povești pentru copii a doamnei Marissa.

– Da, doamnă, se grăbește să spună, împingând telefonul în ghiozdan.

Se alege cu un pufnet disprețuitor de la o colegă, dar lecția continuă.

Adelaide Pretniss nu avea nevoie de lecții despre încredere. Nimeni nu are nevoie de lecții despre încredere, nu când locuiește în periferie. Când clopoțelul sună, în final, fata se ridică surprinzător de repede și își ridică ghiozdanul pe umăr, apoi o ia la pas înainte ca restul colegilor ei de clasă minunați să o observe. Este prea înceată, ca de obicei.

– Ia te uită, dacă nu e chiar Adelaide. Ce mai faci, Addi? Văd că personalitatea ta este la fel de groaznică ca alegerile făcute în materie de haine. Nu înțeleg cum nu ai fost dată afară încă.

Negreșit, vocea catifelata a Arianei o ajungea mereu din urmă, mereu la fel de veninoasă, la fel de dulceagă și prietenoasă, tocmai ca ținta să își dea seama că este insultată. Până aici a fost cu prietenia și încrederea. Adelaide încearcă să își imagineze cum ar fi reacționat doamna Marissa daca ar fi de față. Ceea ce nu se întâmplă, în mod curios, niciodată. Știa ce ar fi trebuit să facă, să își țină gura și să plece. Problema era că nu o făcea niciodată.

-Poate pentru că sunt prima din clasă? Sau poate pentru că nu mă iau de oameni bazat pe ce poartă. Serios, Ariana, ești clișeică.

Cu asta, Adelaide se întoarce pe călcâie și mărește pasul, nedorind să îi dea colegei ei de clasă răgaz de gândire, sau, mai rău, să încerce să arunce cu ceva după ea din nou.

Ziua de astăzi se anunțase proastă încă de la început, când fata se împiedică și se juli pe genunchi, apoi încercase să bea un ceai mult prea fierbinte. Așadar, Adelaide nu fu deloc surprinsă când talpa adidașilor ei se desprinse. Când o zi se anunță proastă, rămâne proastă și se termină prost.

Daca vreți să ajungeți la casa ei, nu este greu deloc. Trebuie doar să treceți de cartierele luxoase, de grupurile de mall-uri și zgârie-nori, și să vă îndreptați privirea spre blocurile turn de la marginea orașului, cele care au tencuiala decojită, acoperișurile șubrede și acte de construcție și siguranță cam inexistente.

În fiecare zi, Adelaide face același drum dezolant, doar că astăzi este de două ori mai greu deoarece se împiedică la fiecare pas în timp ce cusăturile tenișilor ei cedează. Împinge ușa de la intrare cu putere, ignorând țipătul ascuțit al balamalelor neunse, și intră în apartament. Apartament este mult de spus. O cameră mare, îngrămădită cu lucruri vechi, majoritatea stricate, inclusiv o canapea râncedă pe care tatăl ei este trântit fără nici o vlagă. Încă două uși, una duce spre o baie cu gresie spartă și apă mereu rece, iar cealaltă către o cameră de dormitor. Adelaide împarte această încăpere cu încă trei persoane și cel puțin doi șobolani, cel puțin în teorie. În practică, mama și fratele ei rareori sunt pe acasă. Fata își lasă ghiozdanul jos cu un pufnet și se îndreaptă spre tatăl ei, apoi începe să îl scuture cu forță.

– Tată! Am nevoie de bani, adidașii mei sunt varză.

– Nu! Eu am nevoie de bani! Skateboard-ul meu tocmai a făcut pană.

Adelaide tresare și se întoarce spre vocea din spatele ei. Fratele ei este înalt, are părul negru, ciufulit și o privire hotărâtă.

– Matteo, eu am venit prima! mârâi fata la fratele ei.

Nu se aștepta să fie atât de devreme acasă. Uneori lipsește cu zilele, dar pe aici nimeni nu ține cont de nimic. Tata se ridică, aiurit și amețit, apoi se holbează la copiii lui, de parcă nu i-a mai văzut niciodată.

– Ce? Ce-i? Ce vreți?

Vorbele lui se încâlcesc și se topesc unele în altele. Nu e deloc liniștitor. Adelaide sări prima, dornică să explice situația, acțiune care doar îl înfurie pe tatăl ei.

– Adidași noi? Skateboard? Da’ ce, suntem de la Casa Albă pe aici? Nu aveți impresia că cereți prea mult, când de-abea putem plăti impozitul pentru apartamentului ăsta? Mai ales tu, se învârti bărbatul, cu furie scăpărândă spre fiica lui. Ai spus că școala aia șmecheră a ta nu are niciun cost. Ei? Nu înțeleg de ce te complici, când oricum tot aici ai să ajungi. Eu nu bag bani în tine și în educația aia a ta de doi bani, mă înțelegi?

Adelaide se crispă, dar își revini repede. Se uită spre fratele ei, cu o fărâmă de speranță, dar Matteo se uită impasibil în altă parte. Ca de obicei.

– Da, tata, oftează fata supărată. Am intrat cu bursă, nu asta este ideea.

– Și atunci? Lăsați-mă în pace. În camera voastră, acum! îi taie vorba tatăl ei.

Cu dinții scrâșnind de furie, Adelaide se întoarce și trântește ușa intenționat atunci când intră în cameră. Matteo nici nu se deranjează, iese din casă pur și simplu pe ușa din față. Nici Adelaide nu rămâne în cameră. Nimeni nu vrea să rămână în casă prea mult timp, așa că se cățără abil pe pervaz și balcoane până când urcă pe acoperișul plat, din beton, al blocului. Este locul ei favorit. Se așează jos și privește soarele alunecând de cealaltă parte a clădirilor, cu o carte în mână și cu un creion și un caiet în cealaltă. Creionul îi zbârnâie, numerele venind la ea ușor, ca o pală de vânt plăcut. Ecuațiile complicate alcătuiau un ansamblu simplu în ochii ei. În timp ce începe să își facă temele, o cioară i se așează pe cap și o ciupește afectuos de o ureche. Adelaide zâmbește vag.

– Scuze, prietene, nu azi. Sunt la fel de înfometată ca tine.

Cioara cârâie nemulțumită și zboară mai departe, spre stradă. Este greu să ții până și animalele aproape când nu ai nimic de oferit, dar Adelaide va avea în curând foarte multe de oferit pentru că Adelaide Pretniss are mereu un plan.

A început vag și neconturat. A început cu obiecte puse deoparte, cu bani strânși și cu minciuni. A început cu secrete. Poate nu a început foarte bine, dar Adelaide crede în ideea că ”scopul scuză mijloacele”. Acum este prea târziu, oricum. A început cu Miles. Cu singurul ei prieten, singura persoană căreia îi spunea orice. Miles se mutase din oraș acum doi ani, dar încă țineau legătura cu mesaje zilnice. Miles este tot ce Adelaide nu este : amuzant, prietenos, carismatic. Normal că l-a admirat și încă o face. Apoi a urmat un apel. Miles luase o nouă slujbă, un apartament împreună cu sora lui. Și o invita și pe ea, cu promisiunea unui job part-time cât se poate de legal. Adelaide ar fi făcut orice să meargă, dar tatăl și mama ei fuseseră clari. Nimeni din familia Pretniss nu pleacă. Chiar și Matteo se întorcea mereu, ori singur, ori adus de jandarmi. Nu exista o alegere când venea vorba de astfel de lucruri, iar atunci când nu există o alegere, îți faci singur una.

Curând, cioara se întoarce cu ceva strălucitor în cioc. Dă drumul la bijuterie și Adelaide o prinde. Pentru ultima dată, își promite ea. Amanetul este peste drum, iar drumul a fost rapid. Banii, puși la loc sigur în buzunarul interior. Ghiozdanul este pregătit. Adelaide se uită la bloc pentru ceea ce trebuie să fie ultima dată.

-Haide, Scânteie!

Cioara se face comodă în părul ei negru, chiar pe cap, acolo unde îi place cel mai mult să stea. Nu se știe cine l-a învățat pe Scânteie să fure, dar cu siguranță o ajută acum, când are nevoie urgentă de bani.

– Deli.

Nu fusese o întrebare. Matteo nu pune niciodată întrebări. Adelaide se întoarce încet, șovăitor. Atât a fost cu planul ei de evadare. Matteo o privește inexpresiv.

– Ai încredere în Miles?

Adelaide și fratele ei nu sunt apropiați, deși seamănă într-un fel. El este cu șase ani mai mare, are un grup de prieteni ca niște câini de luptă și se ia de oricine îndrăznește să îl sfideze. Impunător, rece. Astea sunt cuvintele. Cu toate acestea, Matteo o cunoaște cel mai bine.

– Da, răspunde ea, sec.

Matteo aprobă, apoi îi întinde un plic.

– Du-te și nu te uita înapoi.

 

***

 

-Miles!

Cinsprezece ore a durat călătoria cu autobuzul. Scânteie nu mai avea răbdare în geantă, era înfometat și însetat. Furase un pandantiv și un inel, iar Adelaide trebui să le înapoieze discret. Nu mai contează, acum era aici. Adelaide îl îmbrățișează strâns pe prietenul ei, care o așteptase la autobuz. Miles își îngroapă fața în părul ei. Trei cuvinte.

-Îmi pare rău.

Doar trei cuvinte, înainte ca un jandarm să o trântească la pământ. Bărbia lui Adelaide se juli de asfalt și sângele îi inundă gura.

-Ești arestată pentru furt și contrabandă. Ai dreptul să nu spui nimic.

Scânteie croncăni panicat și zbură într-un copac. Miles se uită la prietena lui cu ochi triști și goi, cum e luată pe sus și dusă la secție.

– Mulțumim, un jandarm îi spune și apoi îi întinde niște bani. Așa cum ne-am înțeles.

Câtă ironie! Adelaide ar fi trebuit să știe că o zi proastă mereu se termină prost.

 

”O problemă  nu vine niciodată singură”, auzise Adelaide undeva, iar acum toate vorbele se adevereau. O cameră cu pereții scorojiți și cu igrasie. O chiuvetă spartă, un robinet stricat, care tot picură și un pat cu arcuri rupte și tari. Asta era noua ei viață. Se gândea la tatăl ei și la tatuajul lui în formă de piesă de Domino. Acum îl înțelegea. Cinci de Domino, singur între patru pereți. ”Ești un punct, un nimeni”, auzea ea o voce sâcâitoare și rea, care îi tot vorbea în cap. A oftat lung. A oftat lung și s-a concentrat la desenele de pe pereți. Vocea din capul ei a dispărut la fel cum a apărut.

Zilele trec greu în celulă. Nu se întâmplă nimic, doar în mintea ta. Voci, cântece, apoi imagini. Mai ales imagini. În întunericul gol din noape, când căldura te topește, atunci nu poți să scapi decât prin minte. Asta e cheia.

A fost apoi o judecătoare tânără. A plăcut-o. A stat împotriva doamnei procuror. Lucru rar. A contrazis polițiștii și i-a dat drumul.

New York e un oraș frumos noaptea. Luminile lui pâlpâie frumos de pe dealul închisorii. A coborât încet către parc și a dormit pe o bancă. Dimineața, Scânteie s-a așezat pe ea cu un inel de aur în cioc, dar n-a avut succes de data asta. Adelaide și-a alungat vechiul prieten. Acum era pe cont propriu. Un anunț pe un stâlp – ”căutăm bateristă cu experiență”. Sixth Avenue, numărul șaișpe, studioul Halloway. A ajuns acolo repede și s-a împrietenit cu fetele din formația The Rabbit. Fetele au plăcut-o din prima. Era punkista ideală, cu buza spartă și bărbia julită, fugită de acasă, prinsă de poliție. Era fix ce trebuie. Fetele au făcut repede o melodie despre viața Adelaidei. Era punk. Era rock. Era viață.

Bateria suna minunat în mâinile ei. Premierul era ca tatăl ei. Fiecare amintire, fiecare lovitură. Tomul era mama ei absentă. Suna în gol și rar, doar la break. Câteva lovituri în toba mare învie inima, iar la crash era ca un pahar spart în capul fratelui ei. Totul suna. Totul era autentic.

A dormit mai întâi într-o mansardă, dar n-a durat mult. Au început concertele și lumea o iubea. Charlie, vocalistul de la formația The Lonsome Riders, s-a îndrăgostit de ea. N-a durat mult până ce s-a născut James. S-au mutat într-o rulotă și au avut cinci copii. Nu i-au dat la școală. A fost pentru ei numai home schooling și muzică. Totul e muzică. Totul sună și asta e viața pe care o trăiești. Toți copiii Adelaidei și ai lui Charlie au avut formațiile lor punk-rock. Dintre toți, James a fost totuși cel mai bun. A înființat trupa The Stooges. L-au numit ”Igyy” de la ”piggy”. A fost renumit și a intrat în istorie, dar puțini știu despre părinții lui. Adelaide, mama punk-rock-ului american, te vom pomeni în veci. You rock, baby. You burn.