Dor

Pe prispa veche unde stăteai tăcut,

Îmi pare c-a rămas doar vântul blând,

Și pașii tăi ce-mi bântuie-n trecut

Îi simt ca umbre-n pragul meu arzând.

 

Bunicule, cu mâini bătătorite,

Ai ridicat din vremuri grele zid,

Din ochii tăi, povești nesfârșite,

Și lecții ce-n adânc mi le-ai deschis.

 

Mai port în suflet glasul tău cel cald,

Când îmi spuneai de vremuri depărtate,

Cu-n zâmbet trist, dar mereu adevarat ,

În inima-mi ai pus lumină, toată.

 

În serile de vară te priveam,

Cum stăteai lin, cu gânduri dus departe,

Și-atunci simțeam că tu și stelele aveam

O înțelegere tăcută-n noapte, cand nimic nu ne desparte.

 

Din mâna ta, am învățat să cresc,

Să văd în muncă un izvor de viață,

Acum, că nu te mai găsesc,

Rămân doar cu amintiri în dimineață.

 

Pământul pe care l-ai muncit cu trudă

Își plânge roadele sub cerul sur,

Iar eu, copilul tău, mai stau în umbră

Și-aș vrea să-ți văd privirea ta de aur.

 

Te caut uneori în vise lungi,

Sperând să-ți aud glasul peste nori,

Dar între noi sunt doar tăceri adânci,

Și ani ce-și scriu în stele albii sori.

 

Aș vrea să-ți spun că tot ce-ai semănat

În mine crește azi cu rod bogat,

Că fiecare pas mi l-ai lăsat

Ca pe-un testament în suflet adunat.

 

Bunicule, de-ai ști cât dor mai port,

Cât mi te-aștepți în prag, măcar o dată,

Dar timpul nu se-ntoarce dinspre mort,

Rămâi în cer, iar eu, cu inima curată.