Sfoara spre libertate

Familiile sunt complicate. Iar dacă nu ești de acord cu această afirmație,te poți considera norocos.

Cel puțin după acest principiu trăiesc Hans și Gretel Andersen, iar în urma acestui foarte bine cimentat adevăr absolut au decis să ignore ora de culcare și să zburde prin oraș la ora 23 într-o sâmbătă noaptea.

– Mama o să ne omoare, declară Gretel, fără nici o urmă de șovăială in glas.

Vocea lui Gretel nu era niciodată șovăitoare,doar ea era sora mai mare și știa mai bine. Avea cu aproximativ un an mai multă experiență de viață pe acest pământ de cât Hans,ceea ce,considera ea,spre exasperarea lui, îi dadea mult mai multe drepturi. Ca de exemplu, să bea cafea și apoi să îi spună fratelui ei ‘ ești prea mic să bei și tu, o să îți facă rău’.

-Ba nu! protesta Hansel de pe cealaltă parte, în timp ce amândoi urcau pe un drum spre o faleză.

Fratele mai mic, care ura să îi fie amintit că este ‘mai mic’ nu era de acord niciodată cu Gretel, chiar și atunci când fata spunea adevăruri universale, ca în acest caz.

Hans nu avea nici tupeul, nici aroganța lui Gretel dar avea minunata abilitate de a avea opinii total diferite de ea, indiferent despre ce era vorba.

Hans își verifică ceasul și își dă ochii peste cap la Gretel. Acest gest era atât de folosit în familia Andersen, încât putea însemna orice.

– Mama nici măcar nu o să observe, argumentă el.

– Touché, murmura Gretel, puțin iritată.

Ajunși la faleza, Hansel se așeză lângă balustradă și deschide o doză de suc. Gretel preferă să rămână în picioare,cu ochii admirând marea. Își duse mâna la buzunar din instinct,dar era gol. Telefoanele lor erau acasă, pentru ca aplicația care le dădea locația să nu îi de-a de gol. Se simțea ciudat fără ele.

Cei doi frați aveau un moment de liniște, exact pentru asta veniseră aici. Valurile albastre se spărgeau de țărm, pescărușii se jucau pe mal și luminile stradale erau aprinse, aruncând o lumină gălbuie și palidă pe drumul asfaltat și pe nisip.

– Merg la petrecerea Mirunei mâine, spuse Hans, holbându-se parcă fermecat la valuri.

Gretel mergea și ea la acea petrecere, dar simți nevoia subită să se opună.

– Nu mergi nicăieri, săptămâna viitoare ai test, nătărăule. Daca mai iei vreun 7, vei dormi afară.

– „Nu mergi nicăieri” o maimuțări Hansel,cu o voce exagerat de subțire. Și pentru informatia ta, 7 nu este o notă ATÂT de mică.

– Ba este.

– Ba nu.

– Ba da.

– Copii?

Amândoi tresăriră speriați când un bărbat cam pe la 20 de ani pași mai aproape. Era frumos, îmbrăcat elegant și cu un ceas la mâna. Părea prietenos.

– Ce faceți la ora asta aici? întrebă el, cu o voce plăcută.

Zâmbi de parcă știau ce fac aici, dar îi lasă totuși să vorbească. Gretel îl luă în primire imediat, îndreptandu-și spatele.

– Ne așteptăm părinții, minți ea.

Toate videoclipurile pe care le văzuse pe YouTube depre copii răpiți îi veni în creier, iar Hansel își și putea imagina mintea aceea a ei deja căutând o cale să se îndepărteze.

Bărbatul chichoti,amuzat.

– Nu, nu o faceți. Părinții voștri se dau se ceasul morții căutându-vă, la fel și eu.

– Serios?

Ochii lui Hansel se luminară la gândul că părinții lor chiar observară că erau plecați de acasă. În mod normal ar fi fost prea ocupați să se certe. Gretel însă nu era convinsă.

– Da, sigur, îl apostrofă ea cu ironie.

Nici măcar nu știi cum îi cheamă. Sau cum ne cheamă pe noi!

– Gretel și Hans Andersen? Părinții voștri au fost în clasa mea.

Mama voastră aproape că a ieșit la întâlnire odată cu mine, zâmbi amabil bărbatul, puțin rușinat. În facultate, preciza el.

Cei doi copii se opriră și apoi se uitară unul la altul.

– Chiar cred că ar trebui să veniți cu mine. Numele meu este Remi, apropo.

Hansel se uită întrebător la Gretel, simțindu-se neliniștit. Remi părea de treabă, iar el chiar ar fi vrut să se întoarcă acasă. Poate că părinții lor i-ar fi îmbrățișat, poate că le-ar fi păsat, în sfârșit.

La privirea întrebătoare a fratelui ei, Gretel simți o apăsare în piept. Știa ce gândește Hans,doar se cunoșteau de 14 ani. Se simți sfâșiată și inspiră adânc, încercând să ia o decizie. Știa ce voiau fratele ei și Remi sa spună, să fie de acord, deși instinctul îi dicta să ia doza de suc, să o aurunce direct în capul bărbatului și să fugă.

– Eu… Da. Ar trebui sa mergem cu Remi.

Urî cât de nesigură se simți vocea ei.

Bărbatul zâmbi ușurat și se întoarse, făcându-le semn cu mâna să îi urmeze.

– E o idee proastă, murmură Hans, ridicându-se, urmându-l de parcă nu ar fi vrut și el sa meargă acasă.

-Tu ești o idee proastă, îi aruncă înapoi Gretel, încăpățânarea ridicându-se la suprafață și mergând mai ferm.

Remi îi conduse prin periferia orașului,mereu binevoitor, vorbind incontinuu despre părinții lor și cum i-a cunosct la facultate. Amândoi copii avea urechile ciulite, curioși.

-Nu știam că mama era olimpică la mate! Deși are sens, se pricepe la numere, spuse băiatul, cu ochii luminând de mândrie.

Gretel surâse. Nu putea să nu fie de acord cu fratele ei. Este ciudat sa te gândești că părinții lor au fost cândva copii și eu, au avut visuri și dezamăgiri, au făcut boacăne și greșeli. Bine, poate ultima parte nu e atât de greu de crezut, se gândi Gretel cu amărăciune.

Le luase câtva timp să realizeze că Remi îi conducea spre un bloc de apartamente necunoscut. Când observă încruntarea copiilor, bărbatul oftă.

– Uitati, casa voastră e prea departe și este foarte târziu. Nu sunteți obosiți? Înfometați? Remi lua cheile și descuie apartamentul, apoi ii împinse pe frați înăuntru. O să vă aduc eu părinții, ca să sărbătorim.

Apoi încuie ușa și îi lasă pe copii singuri.

– Spunem că răpești copii fără să îmi spui că răpești copii, mormăi Hansel.

– Sarcasmul tau este minunat! îl apostrofă Gretel, evident iritată.

– Spre deosebire de logica ta!

Cei doi tăcură, neliniștiți.

– Chiar îl crezi? spune băiatul,cu o privire aproape rugătoare.

– Eu…nu știu. Ar fi drăguț dar…

Propoziția rămâne în aer. Hansel începu să se plimbe prin apartament, simțind cum panica îi creste pulsul.

– Minunat! Nemaipomenit! O să murim aici și nici nu am apucat să o scot la întâlnire pe Miruna, miorlăi fratele.

– Spune-mi te rog că glumești. Ăsta este singurul tău regret? Serios?

Gretel era iritată, dar mai mult de toate era speriată. Observă patul, podeaua, fereastra și simți un nod fierbinte că îi se urcă în gât. Camera era neliniștitor de goala și murdară, dar pe pereți se puteau observa pete roșii. Simțea cum controlul situației ii scapa printre degete.Îl privi pe fratele ei cum se așează pe pat, și dedesubtul ironiei lui se putea vedea pe ea însuși. Nu, nu putea plânge, nu acum. Ar fi o idee incredibil de proastă.

– Mi-e frică, șopti Hans dintr-o dată.

Gretel își simți umerii grei și se așeză lângă fratele ei. Se simțea oribil. Starea în care era fratele ei, fratele ei care nu se dadea înapoi de la nici o provocare, care refuza să se lase mai prejos, era acum ca un ghemotoc trist. Și era doar vina ei.

– Hei, e în regulă. Ieșim cumva și din încurcătura asta,așa-i? încercă ea. Am fost cam idioți sa îl credem pe tipul ăsta Remi.

– Pun pariu că numele lui nici măcar nu e Remi, se vaita băiatul.

– Are o față de Viorel, zic eu, ridică din umeri sora lui.

– Viorel, se zbârli Hans. Pai asta explică multe.

Liniște din nou, o liniște apăsătoare, o liniște cu care nici unul nu era obișnuit. Hansel se întoarse spre ea.

– Gretel, în caz că murim,vreau să îți spun că ai dreptate. În majoritatea cazurilor,cel puțin. Băiatul oftă,trist. Și că eu ți-am aruncat tot rujul, apoi am dat vina pe prietena ta.

Gretel surâse.

– Cu adevărat șocant. Zâmbetul îi se șterse puțin. Voiam să îți spun că și tu ai idei bune…de obicei. Sa plecam de acasă la ora asta nu a fost unul dintre ele, totuși.

Liniște, din nou. Familia Andersen nu era niciodată liniștită, doar când se întâmpla ceva cu adevărat rău. Iar acum situația o lua la vale.

Hansel își privi sora. Părea chinuită de vină dar și el era. Voise atât de mult să îl creadă pe omul acela, să creadă în părinții lui, să creadă că oamenii sunt buni,că nimeni nu s-ar folosi de niste copii. Greșiseră amarnic, iar acum nici nu incerca sa arunce vina asupra surorii lui, cum făcea de obicei.

Încercă să își imagineze ce ar face Gretel, dacă nu ar fi așa abătută.

„Ți-a spus că ai idei bune, își spune Hansel, puțin mândru de el însuși. Atunci, hai, să venim cu niste idei bune”.

Se ridică brusc în picioare și își încrucișă brațele.

– Deci, o să stai acolo toată ziua și o să îți plângi de milă, sau ieșim din încurcătura asta?

Gretel se uită aiurită la el.

– Și ce să fac? Situația a scăpat de sub control,Remi este cine știe pe unde. S-ar putea întoarce în orice moment.

-Exact, fu de acord Hans. Deci ai face bine să gândești, repede. Doar nu vrei să renunți, nu? ridică băiatul sprânceana,acuzator.

Știa cum să o enerveze pe Gretel mai bine ca oricine,iar acum putea folosi asta in avantajul lor. O prefera pe Gretel-nervoasa decât pe Gretel-gata-să-renunte.

Fata se strâmbă și se ridică și ea din pat.

– Nu, normal că nu!

Se uitară împrejur, iar Gretel se întreba dacă ar putea să spargă ușa.

– Fereastra! exclamă deodată Hans, și amândoi fug la geam.

Gretel îl deschise, dar erau prea sus. Putea simți cum amețește doar privind în jos la asfalt.

– Nu o să meargă.

– Ba da, hotarî fata,sigură pe ea însăși din nou. O să meargă, chiar dacă este ultimul lucru pe care îl fac.

Se uită prin camera din nou,iar ochii îi se opriră la pat. Era cam dărăpănat dar avea perne și pături. Rânji, iar Hansel își dă seama imediat de idee.

– Te uiți la prea multe desene animate, se uită el la ea, alarmat.

– Ai vreo idee mai bună, geniule?

îi aruncă înapoi fata,in timp ce desfăcu fețele de perna și le leagă împreună una de alta,cu noduri strânse, învățate din tabăra.

„Geniul” nu avea altă idee, așa că o ajută. Când lanțul de paturi,și cearceafuri fu gata, Hans le privi critic.

– Suntem la etajul 5. Crezi că o să țină?

– Nu știu. Dar vom afla.

Gretel aruncă frânghia pe geam, privind cum se balansează in gol pentru o clipă. Înghiți în sec. Nu puteau coborî amândoi, cineva trebuia să țină de frânghie. Problema era că,daca ceva se desfăcea, căderea până jos putea fi fatală.

– Urează-mi noroc, mormăi ea.

Hansel se uită îngrijorat la sora lui,apoi hotărât.

– Merg eu. Sunt mai ușor și mai mic, în plus, tu esti mai puternică. Poți să ți mai bine de frânghie.

– In niciun caz! se holbă sora lui. Eu trebuie să merg. Dacă pățești ceva, eu sunt responsabilă. Dacă cazi sau te rănești, sau dacă…

– Gretel! Hans inspiră adânc. Nu trebuie sa te sacrifici doar pentru că ești mai mare. Ești un copil, la fel că mine. O să fiu bine. Doar ai încredere în mine.

Gretel îl studie pe fratele ei, apoi încet, ușor, nodul din gâtul ei se destinse. Își simți ochii uzi.

– Bine…bine,inspiră zgomotos. Ai grijă.

Hansel surâse trist. Îi era frica, dar îi era mai frică pentru Gretel. O să coboare,o să găsească pe cineva și apoi o să sune la poliție. Se liniști,apoi cu o infinită grijă început să coboare. Luminile stradale îl ajutau, cât de cât. Pământul tot era departe, iar frânghia improvizată înceapă să slăbească. Hans se lasă în jos, inima bubuind în piept și mintea golindu-se de gânduri doar ca se să umple înapoi cu frica.

Nu avu timp să gândească, să țipe sau să plângă când un nod se desfăcu și asfaltul îl lovi cu putere.

Durerea îi se întinde în oase, în cap, iar Hansel se simte paralizat, plămânii îi se golesc de aer. Lumea se învârte cu el, se condensează și este atacată de pete roșii, negre și paraziți. Respirația aproape că doare. Auzi un țipăt de șoc, dar nu își dădu seama dacă vine se la el sau de la altcineva.

Se ridică, încet, un singur gând dictându-i mișcările. „Caută ajutoare”.

Propoziția îi se reverba prin mușchi și creier,ca un ecou, repetându-se de sute de ori.

– Băiețas, ești bine? auzi o voce înaltă și mirată, străbătută de un fior de groază. Ai căzut de la etajul 5, Doamne, Dumnezeule,voi chema ambulanța.

Gretel nu văzu nimic din toate astea. Doar că un nod se desfăcu brusc și auzi în bufnet îngrozitor.

Înainte să reacționeze, cheia se învârti in ușă iar bărbatul intra. Zâmbetul lui se evaporă imediat cănd o văzut pe Gretel la fereastră.

– Ce se întâmplă? Unde e fratele tău?

Fata înghiți în sec. Fața lui Remi se transformă imediat într-un calm ucigător, rece.

Fu incredibil de rapid când îi pocni capul lui Gretel de colțul pervazului, făcându-l să scoată un sunet gol, de os rupt.

…

Liniște. În familia Andersen nu era niciodată liniște, doar când se întâmpla ceva cu adevărat rău.

In camera de spital era un televizor uriaș pe care rulau știrile.

„Evadare dramatică: Doi copii răpiți, la un pas de moarte. Nu se știe dacă vor supraviețui. Remi Meyers, acuzat astăzi în sala de judecată”

Hans înghite în sec și se uită spre sora lui care zace în pat. El supraviețuise. Norocul a fost de partea lui, deoarece nu fusese atât de departe de pământ atunci când frânghia se desfăcu. Brațul lui era rupt, în ghips, iar capul bandajat.

Gretel însă nu scăpase atât de ușor. Contuzia craniană îi fusese aproape fatală, iar după câteva operații și zile, era încă inconștienta.

Lângă pat, noptiera e plină de ciocolată și jucării. Mama și tatăl lor trecuseră mai devreme pe aici.

Hansel nu știa ce să creadă despre ei. Se așteptase cu înfrigurare la un scandal monstru, dar ei păreau speriați, plânși. Îl îmbrățișară puternic, apoi au rămas pentru un timp cu Gretel.

Acum erau plecați la terapie, o decizie unanimă luată de amândoi. În sfârșit erau și ei de acord cu ceva.

Ușor, ochii verzi ai lui Gretel se deschiseră. Hansel se întinde și o luă de mână.

– Am reușit, zâmbi el.

– Știu. Vocea fetei era răgușită, dar continuă. Mereu o facem.