Rochia roșie

Rochia roșie

În apartamentul ei mic, de la etajul trei, liniștea e spartă doar de șuierul fierului încins. Aburul alb urcă în valuri, se lovește de tavanul scund și coboară, lipindu-se de pereți. Masa de călcat scârțâie la fiecare mișcare, dar femeia pare să nu audă. Are gesturi precise, aproape mecanice, ca și cum ar executa o partitură învățată pe de rost.

Pe masă e întinsă o rochie roșie, material subțire, ușor lucios, care prinde lumina becului galben ca o flacără. Femeia plimbă fierul de la umeri spre tiv, încet, cu o atenție aproape religioasă.

Se apleacă, își lipește obrazul de stofă. Inspiră. Zâmbește scurt, cu un fel de tandrețe forțată.

Vecinii, cei care trec pe hol, uneori o aud. Murmură, vorbește singură, dar vocea ei e prea joasă ca să se înțeleagă cuvintele. Unii ridică din umeri, alții râd înfundat. Spun că e o ciudată, că n-are familie, că și-a găsit refugiu în treburi casnice.

În fiecare seară, același ritual: femeia spală, întinde, calcă. Și întotdeauna, între rufele de zi cu zi, apare rochia roșie.

* * *

 

Uneori se așază pe scaun, lăsând fierul să alunece singur peste material, ca și cum mâna ei ar fi doar o prelungire a unei voințe mai mari. Atunci începe să vorbească.

— Ți-am spus eu că se uitau prea mult la tine. Ți-am spus, dar tu râdeai.

Pauză. Aburul iese cu pufnituri. Ea dă din cap, ca și cum ar primi un răspuns.

— Râdeai prea tare, ridicai paharul prea sus. Îți plăcea să-i faci să creadă că ești liberă.

În ochii ei, lumina becului se aprinde și se stinge odată cu mișcările aburului. Obrazul i se umezește, dar nu șterge nimic. Își lipește palma de rochie, ca de o piele vie.

— Dar eu am știut că nu ești.

* * *

Într-o după-amiază, vecina de vizavi bate la ușă, cu un castron în mână. O găsește tot la masa de călcat. Aburul iese ca dintr-o locomotivă.

— Iartă-mă, vecină, am făcut sarmale. Să-ți dau și ție, să fie pomana pentru sufletu’ lu’ băratu-mio.

Femeia ridică privirea încet, ca trezită din vis. Mulțumește, ia castronul, dar nu o invită înăuntru. Ușa se închide imediat. Vecina rămâne pe hol, uimită: prin crăpătura de lângă toc, i s-a părut că a văzut ceva roșu întins pe masă.

* * *

Femeia calcă din nou. Aburul se lipește de părul ei, îl face să se onduleze, să semene cu o aură umedă.

— Ți-ai pus rochia și ai zis că mergem doar noi două. Numai noi două, ca pe vremuri. Dar știai că nu-i așa.

Apasă fierul mai tare, până când materialul începe să lucească. Tremură, dar nu ridică mâna.

— Ai vrut să-mi arăți că poți. Ai crezut că mă vei umili, nu?

Își ridică ochii și privește rochia ca pe o adversară.

— Și atunci… atunci am făcut ce trebuia făcut.

* * *

Noaptea târziu, vecinii o mai aud. Glasul ei devine tăios, acuzator, apoi se îndulcește, imploră, șoptește. Nimeni nu înțelege ce spune.

O singură dată, un băiat care urca scările a auzit clar: „Nu trebuia să mă provoci”.

* * *

 

Într-o dimineață de toamnă, femeia deschide geamul. Aburul dens se revarsă pe fereastră, ca o fantomă. Își așază rochia pe umeraș, o privește lung și zâmbește.

Sub tiv, se vede o pată mică, întunecată, pe care n-a reușit niciodată s-o scoată. A încercat cu detergent, cu sare, cu apă oxigenată. Nu a dispărut.

Ea știe de ce.

* * *

Seara, când apartamentul se scufundă în tăcere, femeia își așază palma pe material, ca pe un mormânt. Închide ochii.

Vecinii cred că vorbește cu cineva imaginar. Dar în dulapul ei nu sunt multe haine. Doar câteva bluze, niște pantaloni, și rochia roșie.

Singura amintire a prietenei dispărute.

Pe care n-o mai caută nimeni.

Pentru că ea știe prea bine unde se află.

E în fiecare cută de material, în pata care nu se mai duce, în fiecare fir de stofă care se agață de fierul încins.

În fiecare seară, când calcă rufe.
______________________________
Foto de congerdesign de pe Pixabay